Dincolo

Ne chinuim să fim perfecți pentru cei din jur. Ne înfometăm pentru a fi destul de slabi să încăpem în hainele meschine din unele magazine la modă. Ne interzicem să fim noi cu adevărat, să ne prostim puțin , să fim distrați, pentru a nu ieși din comun, din ordinar. Ni se interzice să vorbim cu străin, apoi ni se spune că nu suntem populari. Sperăm să avem bani cu nemiluita, dar spunem că banul degradează omul. Trăim în dualitate, în lumină-întuneric, în bine-rău. Și totuși..de ce? Căci în esență, fiecare om în parte e și bun și rău, nu există oameni buni și răi. Chiar și oamenii buni fac fapte rele, și invers. De ce catalogăm un lucru ca fiind rău, când un alt om poate are nevoie de acel lucru să supraviețuiască. Nimeni nu spune că acum trebuie să te duci să omori un om pentru că nu există bine și rău. Nu. Faptul că binele și răul sunt în fiecare om ne arată misiunea noastră. Aceea de a ține în balans lucrurile rele cu cele bune. Și de aici sunt multiple concepte precum Karma sau Yin-Yang . Dar eu personal nu cred în ele. Cred doar că nu există oameni buni și răi. Și că cei ce sunt inocenți-ca-ușa-de-biserică ar trebui să mai meargă prin cluburi de noapte, iar cei ce locuiesc practic într-unul să mai iasă la suprafață și să ajute o bătrână să își căre papornițele în casă. Cum spuneam, ne chinuim să arătăm a ceva ce nu suntem, ba a persoană divină, perfectă, ce nu greșește niciodată, ba a prostituată de bar, ce dansează în poala a zeci de tipi cu bani. Când suntem cu totul altceva, original, dar ne e frică să recunoaștem, din cauza celor ce ne pot judeca. Dar noi, la rândul nostru judecăm fără a ne da seama, și nu ne gândim cum se simte persoana judecată. Să ne gândim, măcar odată la ceilalți. Să vedem cum se simt. Să vedem ..să vedem dincolo de perdeaua de fum de țigară ce ne înconjoară.

Printre rânduri-Dryden

Iubire

 Mereu există acolo o persoană care îţi va spune "Nu. Eu te iubesc orice s-ar întâmpla şi oricât de dificilă eşti, tot stau cu tine". Nu neapărat prin vorbe, poate să fie şi o singură privire, un zâmbet în treacăt, o îmbrăţişare strânsă. Şi poate fi de la oricine de la băiatul ăla care mai aruncă câte o privire fugară la tine în ora de franceză, până la cel mai bun prieten. Fiecare are alt mod de a arăta cuiva că îl iubeşte, iar majoritatea dintre noi nici nu observă micile gesturi de iubire de la alte persoane. Alţii le observă şi nu le bagă în seamă, nu sunt de la "făt-frumos"-ul dorit. Iar ceilalţi îşi împărtăşesc dragostea reciprocă. Şi cu toate astea, toată lumea răneşte şi este rănită. Câteodată fără intenţie, de la persoanele la care te aşteptai cel mai puţin. Să recunoşti cuiva că îl iubeşti are două tăişuri pentru că pe de-o parte le spui că-ţi pasă şi pe alta recunoşti că ei pot să te rănească în orice clipă. Majoritatea văd doar prima parte şi se avântă în relaţii dureroase pe care le regretă după. Eu una mereu întreb "Eşti sigur că asta vrei?" pentru că ştiu cât de dificilă sunt şi nu vreau să fac pe nimeni să sufere. Nimeni nu vrea ca persoana iubită să sufere. Dar asta parcă nu mai depinde de noi. Aruncăm cu vorbe încoace şi-n colo fără să ne dăm seama cât de ascuţite pot fi ele, ce înţeles dureros pot să capete.
  Şi cu toate astea mereu este cineva acolo care îţi suportă toate toanele, ieşirile, vorbere răutăcioase şi batjocura. Cineva care îţi vrea mereu binele, încearcă să te ajute chiar dacă tu nu-l laşi şi-l îndepărtezi, vrea să te surprindă plăcut şi mereu încearcă să te facă să te simţi bine cu ceea ce eşti. Acel cineva trebuie căutat atent prin cercul de prieteni pentru că de multe ori nu recunoaşte că vă iubeşte. Dar o face sigur şi nu are intenţia de a vă răni. Va iubeşte cu adevărat.
  Deci mergeţi şi căutaţi în lume semnele ascunse ale unei iubiri neîmpărtăşite.